marți, 6 octombrie 2015

A o mie și doua poveste

Trecuseră câteva seri de când jocul poveștilor începuse. Frica venirii dimineții o apăsa seară de seară. Poveștile ei curgeau asemeni picurilor de cafea, asemeni fulgilor de nea, asemeni frunzelor toamnă... O inspirație continuă. Degeaba încerca ziua să pună cap la cap întâmplări, să construiască personaje. Totul prindea contur abia seara, când Şeherezada începea să lege primele cuvinte. Sultanul Şahryar îi sorbea fiecare literă, fiecare silabă și era de fiecare dată captivat de întâmplările povestite.



Şeherezada se așeză lângă sultan și îi luă mâna în mâinile ei mici și moi. El aștepta nerăbdător povestea cu împăratul Bernard. Ea îi promisese că i-o va spune mâine. Cuvintele începură să curgă încetișor:
Pe vremea când iubirea era încă un sentiment pur și nepătat de nimeni și nimic, într-un ținut foarte îndepărtat aflat la baza munților al căror nume s-a pierdut de-a lungul veacurilor, un împărat viteaz domnea peste împărăția sa ca nimeni altul dinaintea lui. Oamenii locului erau bucuroși și în fiecare zi găseau un motiv de fericire. Sigur, erau și vremuri mai grele din vreme în vreme, dar toate treceau precum apa peste pietre. 
Unii spun că pe atunci, în fiecare zi de duminică, se organizau cântări și jocuri în cinstea prințesei, iar atunci când soarele scăpăta, se făceau focuri mari ce le puteai vedea chiar și de pe luna care împodobea cerul în fiecare noapte. Împăratul, pe al său nume Bernard, avea o fată frumoasă precum o zână din povești. Ochii mari, căprui și părul lung și negru te făceau să visezi atunci când era cu putință a o privi. De-a lungul timpului, mulți pretendenți călcaseră poarta palatului în care aceasta stătea cu tatăl său. Unii erau oameni de-ai locului, fii de fierari, pescari sau chiar artiști ce-și câștigau o pâine învârtind de dimineața până seara fel și fel de obiecte. Alții cântau fie prin grai, fie prin instrumente făurite chiar de ei. Erau zile în care la porțile regatului poposeau de peste mări și țări cavaleri pe cai albi, maro și uneori în toate culorile la un loc. Toți veneau ademeniți de gândul că acolo o puteau găsi pe frumoasa Lorelai, și dacă erau suficient de norocoși, i-ar fi putut câștiga inima.  Însă anii treceau, iar numărul lor depășise cu mult o mie.  Împăratul Bernard era de neînduplecat, iar gândul ca fata lui să fie dată pe mâna unui băiat, fie el și cavaler sau boier înstărit, era de neconceput. 
Şeherezada simți cum sultanului îi scăpă un oftat și își dădu seama că gândul îl purtase către fosta lui soție. La fel de frumoasă era și ea și la fel de greu reușise să o cucerească. Eșecul căsniciei îl urmărea pretutindeni, dar poveștile ei îi alinau suferința. Își plecă ochii mari și continuă:
Împăratul încărunțea din ce în ce mai tare. Asta însă până într-o zi, când de dimineață, pe toate ogoarele împărăției, în fiecare cămăruță și prin toate odăile palatului, pătrunse un îmbietor miros. Bătrânii împărăției s-au întâlnit preț de câteva ceasuri, au vorbit și-au stabilit de comun acord că mirosul ce venea era al unei licori magice, cu menirea de a aduce tinerețea înapoi. Împăratul, auzind una ca asta, porunci imediat ca o oaste de soldați să meargă și să cerceteze împrejurimile pentru a vedea de unde vine mirosul acesta și să-i aducă măcar o sorbitură din licoare. Imediat, cei mai iscusiți soldați plecară călare în speranța de a găsi locul de unde aroma se împrăștiase asupra împărăției. Trecură mai bine de trei zile până ca aceștia să se întoarcă, însă spre dezamăgirea împăratului Bernard, traista lor era goală. Preț de o seară, împăratul cugetă la lumina unei lumânări, iar când soarele bătu la fereastra sa, ceru ca toți vitejii să se strângă în fața palatului. Urma să le facă o ofertă nemaiîntâlnită. 
Odată toți ajunși acolo, împăratul spuse că cel ce-i va aduce măcar un strop din licoarea magică va câștiga mâna fetei lui, Lorelai. Uimirea și bucuria tinerilor era de nedescris. Fiecare plecă să își pregătească cele necesare în călătorie. Toți erau hotărâți, dar unul dintre ei, pe al său nume Andreas, parcă avea ceva special. Era un tânăr simplu, un fierar din Valea Seacă, dar inima lui de om viteaz parcă-l purta ca o călăuză pe drumurile cele bune. Cutreierase locurile bine încă de când era mic, alături de tatăl său, când căutau ascunzătorile pungașilor ce se mai năpusteau uneori asupra împărăției. Andreas văzuse de-a lungul drumului său multe nefăcute, iar inima bună pe care o avea îi permitea să vorbească ba cu natura însăși, ba cu animalele care-i ieșeau în cale. Urșii bruni, căprioarele și chiar și vulpile ștrengare îl îndrumară cu mirosul lor mult mai dezvoltat către peștera dintr-un munte de dincolo de lacul ce separa tărâmul de restul lumii. Ajuns acolo, după un șir de zile al cărui număr îl pierduse demult, trase adânc aer în piept, iar aroma aceea era mai puternică decât fusese vreodată. Era aroma căutată de toți tinerii de la curte. Simți cum nările i se inundă de un miros dulceag, plăcut, ce îl făcea instant să se simtă bine. Sfios un pic, păși în necunoscut, iar până când să apuce să-și tragă răsuflarea, o voce îl întâmpină.
-Știu de ce ai venit! Buimac, el nu știu ce să răspundă și nu putu decât să murmure ceva ce nici el nu înțelegea.  Ai venit pentru licoarea mea, continuă vocea.
-Da, împăratul a spus că dacă cineva va reuși să-i aducă măcar un strop, mâna fiicei sale va fi a aceluia.
-Prea bine. Îți voi oferi mai mult decât un strop. Îți voi oferi atât cât împăratului ce te-a trimis să-i ajungă și să întinerească pentru a vedea cum fata sa va fi fericită alături de tine. Iar în caz că te întrebi cine sunt? Ei bine... Eu sunt destinul. Cel ce făurește povestea ta. Destinul tău este împlinit, iar licoarea asta ce poartă numele de cafea te va purta ca gândul și ca vântul înapoi în împărația de unde ai pornit la drum. Am cules cele mai bune boabe, le-am prăjit și le-am fiert pentru a face cea mai bună licoare din lume. Văd în tine un suflet bun și doar ție m-am destăinuit, deși mulți au trecut pe aici. Acum du-te! 
Andreas nu se putea scoate nici măcar o vorbă, cu toate că înaintea ochilor săi întreaga viață și toate întâmplările căpătau un sens. 
-Mulțumesc, spuse după câteva clipe îndelungi, iar cu sticluța plină de cafea porni înapoi pe drumul pe care venise. Zici că plutea, iar pasul ce-l facea parcă era mai mare.
Odată ajuns la împărăție, dădu buzna pe porțile regatului și merse direct în camera împăratului fără a ține cont de gărzile impunătoare. Imediat împăratul Bernard se lumină la față. Își dădu seama că tânărul brunet și subțirel reușise ce alții nu putuseră să facă. Fără a schimba o vorbă, luă sticluța și gustă cafeaua. Părul i se întunecă din nou la culoare și din alb se făcu negru, iar ridurile de pe față se întinseră ca prin magie. Impresionat și om de cuvât, o chemă pe Lorelai, iar aceasta fu aproape să nu-l recunoască pe tatăl sau. Fix în acel moment însă, privirea ei ajunse în dreptul celei lui Andreas și atunci, toți trei înțeleasără faptul că Andreas și Lorelai sunt făcuți să fie împreună. În câteva ceasuri tot regatul era gata de sărbătoare. Fata împăratului își găsise jumătatea, iar împăratul Bernard liniștea. Cei doi își spuseră ”da” și își împreunară destinul ce avea să-i țină alături pentru o mie și una de vieți. Nunta acestora se spune că a durat nenumărate nopți și zile, iar alții mai spun că mirosul cafelei turcești se mai simte și acum prin casele oamenilor, semn că povestea este adevărată, ca iubirea lor pură. 
Poveștile Şeherezadei îl fermecau de fiecare dată pe sultan. Nu știa dacă de vină este firul narativ impresionant, farmecul ei sau cafeaua pe ea i-o prepara în fiecare dimineață, în cafetiera Arzum. Era deja foarte târziu, iar sultanul știa că de dimineață aroma dintr-o cafetieră profesională îl va învălui. Noi bănuim că unealta magică fusese cumpărată dintr-un magazin online cafetiere, însă cert este că sultanul se transformase complet de când Şeherezada apăruse în viața lui, iar durerea pricinuită de fosta soție se diminua zilnic. Sultanul crezu că Şeherezada termină povestea și încercă să se ridice. Ea îl opri însă:
Povestea nu s-a terminat încă. Pentru că Andreas și Lorelai, după o nuntă ca-n povești, întâmpinară cea mai mare durere: nu puteau fi părinți. Merseră la mulți cunoscători, încercară multe remedii, dar toate fără rezultat. Atunci, Andreas își aduse aminte vorbele Destinului și își dădu seama că trebuie să îl găsească din nou. Avea nevoie de licoarea magică pentru a putea împlini miracolul. Atunci, el o lăsă pe Lorelai și ajunse la peșteră. Însă acolo nu îl mai găsi pe Destin, așa cum se întâmplase data trecută... Dar continuarea poveștii, dragul meu, o vei afla mâine!
Acest articol participă la la prima probă a competiției SuperBlog 2015
Sursa fotografii: http://wallpaper.pickywallpapers.com/ și http://www.marketonline.ro/

Related Articles

Un comentariu: